Cred ca toată lumea a auzit sintagma „Comunicarea este foarte importantă în cuplu.” Oare la ce anume se referă? Studiile de specialitate au evidențiat efectele dăunătoare ale comunicării implicite in orice relație umană. Comunicarea are doua componente: componenta explicită (mesajul transmis efectiv de către emițător) si componenta implicita („mesajul din spatele mesajului” ceea ce intenționează să transmită, de fapt, emițătorul).
Câteva exemple cred ca ar fi utile:
El: „Ai vorbit azi cu prietena ta?” (componenta explicita căreia îi corespunde componenta implicită „Mă întreb de câte ori veți ieși împreună săptămâna asta.” )
Ea ii poate răspunde întrebării fără să bănuiască ceea ce se ascunde în spate, neaflând astfel ca iubitul ei este preocupat de frecventa mare a întâlnirilor cu prietena ei. Probabil ca frustrarea lui va ieși cumva cândva la suprafață și atunci ea va fi foarte mirată - și pe bună dreptate - să afle că ei nu au o relație atât de satisfăcătoare precum credea ea.
Sau
Ea: „Săptămâna asta este a treia oară când te rog să duci gunoiul.” (mesajul explicit căruia îi corespunde mesajul implicit „Mi-aș dori ca măcar o dată să duci gunoiul fără să te rog eu.”)
El află astfel ca ei îi place să numere și nu află că ea și-ar dori să ducă gunoiul din proprie inițiativă.
Într-o comunicare eficientă componenta explicită coincide cu cea implicită. Astfel, evităm situațiile în care suntem nevoiți să ghicim, bănuim ce se ascunde, de fapt, în spatele mesajelor primite. Unii dintre noi chiar nu suntem buni ghicitori și, pe de altă parte, timpul este prețios în zilele noastre. Cuvintele au fost create pentru a descrie printre altele ceea ce simțim, ceea ce gândim, ceea ce ne dorim. Credința conform căreia persoana iubită ar trebui să ghicească ceea ce simțim sau gândim nu este tocmai eficientă. Probabil ca ea se bazează pe conexiunea psihică existentă între două persoane îndrăgostite la început de relație, sau, care trăiesc împreună de multă vreme și se cunosc destul de bine, conexiune care permite acestora sa simtă și să gândească la fel, dar, nu întotdeauna avem timp să ghicim ce-si dorește cel de lângă noi, alteori putem percepe diferit ceea ce vrea să transmită partenerul și, în final, tot la comunicare ne întoarcem.
Primul pas pe care este nevoie să-l facem pentru a obține ceea ce avem nevoie este să cerem. Cum să cerem ne arată antrenamentul asertiv care conține metode, tehnici de comunicare prin intermediul cărora învățăm să ne susținem punctul de vedere, să tratăm o critică sau să aducem o critică, să cerem ceea ce ni se cuvine fără a încălca drepturile celorlalți.
Importante în comunicarea asertivă sunt așa-numitele mesaje de tip ”Eu„. Atunci când cineva ne supără (”atacă”) avem tendința a) de a contraataca verbal persoana din față denigrând-o, jignind-o, poate chiar lovind-o sau avem tendința b) de a ne retrage, de a „fugi” de cel/cea care ne-a supărat, îndesându-ne undeva supărarea, frustrarea așteptând să treacă, sau poate c) de a ne bloca, de a nu ne mai găsi cuvintele în momentul respectiv. Acestea sunt cele trei modalități vechi de apărare, modalități folosite de oamenii preistorici în trecut pentru a face față pericolelor din mediu, pentru a supraviețui: lupta (atacul/contraatacul), fuga, înghețarea (blocarea). Noi le folosim și azi atunci când percepem atacuri, amenințări fizice sau mentale.
Dar, pericolele fizice din ziua de azi s-au diminuat lăsând loc celor psihice. Atacurile percepute de noi ca fiind cele mai dureroase sunt cele la adresa imaginii personale. Toți, fără excepție avem nevoie de aprecierea, dragostea celor apropiați și cuplul este cadrul unde aceste sentimente își găsesc cel mai bine forma de exprimare.
Pentru a ajunge să ne înțelegem cu persoana de lângă noi și de a nu mai trăi stările negative generate de conflictele care pot apărea aparent din cauze mărunte, ca de exemplu ”dusul gunoiului” este foarte util să ne adresam partenerului vorbind despre noi. Și acum mă întorc la mesajele de tip ”Eu”. Noi înșine suntem persoanele pe care le cunoaștem cel mai bine – vorbim astfel despre noi: „Mi se pare nedrept sa vin acasă după o zi grea de muncă și să găsesc gunoiul nedus, știind că tu ai avut o zi liberă azi. Înțeleg astfel că nu iți pasă de mine. Știu că nu îți place să faci asta, dar ar însemna enorm pentru mine.” Vorbim despre ceea ce simțim, în loc să ”atacăm” verbal persoana din față, spunându-i „Eu trebuie sa le fac pe toate in casa asta!” pe un ton incriminatoriu care va avea ca rezultat una dintre cele trei posibilități de a face față unui atac - contraatac, fugă, înghețare.
Știu că poate părea dificil, nenatural să vorbim în felul acesta, nefiind obișnuiți, dar, dacă perseverăm, cu siguranță vom observa schimbări în relația noastră.